Incep sa-mi apreciez tot mai mult prietenii care blog-uiesc despre realitatile cotidiane. It takes some nerve to live it, it takes more nerve to write about it. Asa ca…i choose fiction.
Vineri seara…de obicei petrecuta pe undeva prin oras, cu vreuna dintre persoanele a caror prezenta in juru-mi inca o mai suport. Vinerea asta, se poate amana pe sambata. Programul TV. TVR1, o televiziune care mai echilibreaza, uneori, gramada de idiotenii de pe posturile comerciale. Pentru seara asta, programat “Being John Malkovich”. Imi amintesc ca, mai demult, m-am codit cam o saptamana incercand sa vizionez filmul asta, fara sa reusesc sa ma concentrez. Stiu inceputul pe de rost. M-am deprimat. Au inceput sa-mi treaca tot soiul de ganduri rele prin cap, cum ar fi ca imi pierd pasiunea, sau ca am depasit vreo limita prea repede sau ca m-am obisnuit sa las tot felul de cacaturi ieftine sa-mi invadeze creierul si ca probabil o iau razna.
Mai pun o data mana pe program. Prima TV…cu un sfert de ora mai devreme decat “John Malkovich”….”Taxi Driver”! Perfect! Chiar am dispozitie pentru un film curajos al anilor ‘70 si nevoie de un fel de terapie temporara. Il mai vazusem. Are unele dintre cele mai “pe sleau” si mai memorabile imagini din istoria cinematografiei. Stiam ca este povestit dintr-un obsesiv punct de vedere al persoanei intai, care te atrage inauntru, oricat de detasat ai fi, in mod obisnuit, de ecran. Si mai stiam ca este un film care ne aduce aminte ca oamenii care incep sa o ia razna…chiar arata lucrul asta:)
So…asasinii, criminalii in masa si alti ucigasi ciudati se pare ca sunt, cel mai adesea, mai degraba “pustiul tacut de la etajul 2″, decat “cretinii” si “radicalii” de care societatea se sperie noaptea pe strazi. “Taxi Driver”-u’ lui Scorsese este istoria unui caz infricosator de plauzibil al unei asemenea persoane. Un film puternic, o excelenta recunoastere pentru Scorsese si o demonstratie terifica a versatilitatii lui Robert De Niro.
Scenariul original al lui Paul Schrader este, de fapt, o poveste de groaza sociologica. De obicei, dupa un film de groaza conventional, ne ridicam de pe fotoliu si ne ducem la baie sa facem pipi linistiti de amagirea ca fantomele si monstrii care i-au killerit “p-aia” sunt inchisi cu lacatul in televizor. Dar afara, pe strazi, se plimba viitorul Arthur Bremer, macelarii My Lai necondamnati si lunetistii dementi. Nu-i putem repera dinainte, dar sunt acolo si, in functie de situatia catalizatoare, ei suntem noi.
Sa luam un veteran tanar precum Travis Bickle, personajul principal al lui Schrader. Un taximetrist de noapte care cutreiera strazile New York-ului pana in zori, oprindu-se ocazional la o cafea cu Peter Boyle si altii, sau omorandu-si timpul liber in cinematografe porno. Si el (ca si cei mai multi dintre noi) a fost inselat de falsa publicitate, filme inselatoare si dramaturgie TV, politicieni avizi dupa voturi, moralitate simplista si “confortabila”. Viata unui singuratic introvertit face frustrarile complexe mai intense si dorinta de “a face ceva” mai puternica. De ce sa nu lovim cu violenta in relele percepute ale lumii? Si cum altfel decat cu arme si cutite – organele sexuale ale violentei pornografice?
Un tip ca asta are nevoie doar de un mic bobarnac pentru a avea rolul principal in jurnalul de seara. Ce-l impulsioneaza pe Travis sunt o serie de respingeri: De catre Cybill Shepherd, in rolul eroinei cu coafura perfect “fixativizata” care lucreaza pentru campania prezidentiala a senatorului intruchipat de Leonard Harris; de catre Jodie Foster, o prostituata adolescenta care face trotuarul pentru iubitul sau/peste, Harvey Keitel si pentru asistentul sau Murray Moston; chiar si de catre amicul sau Boyle, al carui sfat de “a se calma” (desi valid in sine; este metoda prin care cei mai multi dintre noi evitam sa ne bestializam) pur si simplu nu merge.
Asadar, cu ajutorul traficantului de arme Steven Prince (ideolog de exceptie: “arme, iarba, pastile – cate ceva pentru fiecare”), Travis se pregateste sa-si faca vocea auzita in lume. Agentul secret Richard Higgs ii strica planurile de asasinare a sentaorului Harris, dar raman oricum Keitel, Moston si clientii lui Foster.
In scena culminanta, desaturata in Metrocolor, ca modalitate e a evita cotarea filmului ca “periculos”, nebunul se auto-exorcizeaza. Este o secventa brutala, crancena si excelenta cinematografic, incoronata de ironia ca, pana la urma, devine eroul media al zilei, iesind din viata mediocra pe care o duce printre noi.
